CUM SĂ N-AJUNGI CEVA ÎN VIAŢĂ
- Scris de Sandu Barbu
A fost odată – că de n-ar fi, n-aş scrie-aci – un tip care le-avea cu computerele. Da’ le-avea ca lumea. Autodidact, too. Parol! Da, ştia şi parole, tot tacâmu’, mă lăsaţi să ajung la dialog? Şi îi vine ăstuia o idee. „Bă, frate, de ce să nu-i învăţ şî pă alţii calculatoare, trăi-ţ’-ar famelia? Şi să pune ăsta pă învăţat copii, nene – mai mare dragu’. Şi copiii încep să se descurce binişor la calculatoare. Unii – corigenţi odinioară – încep să meargă la olimpiade, neniiică! Numa’ un băieţel cam zvăpăiat aşa – ăsta fusese dintre cei bunişori, ştii? – chiuleşte nene o vară întreagă de la cursurile gratis.
Da’ tipu’ – băiat gigea, nu zice nimic; că ce să zică – el făcea asta neplătit, şi nici elevii lui n-aveau vreo obligaţie, mă-nţelegi tu? Şi vine ăsta – elevu’ chiulău – la o oră de curs benevol. Bă, şi ce să vezi? Ăştia de iereau la curs – ăştia noii – iereau mai buni decât el, meseriaşu’! Nazol, if you ask me. Şi face ăsta botu’ cât China de Nord (că să nu iecsagerăm, ştii?) şi să duce acas’ la mumă-sa şi-şi varsă ofu’:
- Mamă, ce m-am enervat azi!
- De ce odorul mamei, cel deştept şi cu note mari la şcoală?
- Că să vezi: Mă duc la curs şi ăia n-au vrut să mă lase să spun şi io algoritmii de lucru!
- Nu te-au lăsat?
- Păi, nu! Când să dăşchiz gura să mă produc, era unu’ Lauru-Balauru’ care spunea totu’ ca pe poezie... pfuai, ce m-am stresat! Păi, mamă, eu d’aia mă duc la cursurile gratis ale ăluia? Ca să mă fac dă râsu’ curcilor plouate cu care fraternizez io acu’?
- Aaa, fătul mamei cel isteţ foc şi cu viitoru’ plin dă măreţe realizări în faţă – nici să nu te mai duci acolo!
- Aşa, că bine zici!
Da’ tot s-a dus, că i-a promis omu’ că-i leagă pe toţi nou-veniţii la gură ca să poată face şi el ceva la curs. Da’ şi-aşa, curgeau apele de pe el şi nu se descurca; ba unii, până se gândea el, băteau din picior în morse – auzi dumneata, în morse! – răspunsul corect (chiar pe la fo sută de semne pă minut). Să duce băiatu’ extenuat acasă şi intră pă Mess. Da’ acolo, ce să vezi: omu’ nostru – profu’ fără catedră, de!
- Domnu’, io nu mai vin la cursuri că am dă-nvăţat!
- Foarte bine, băiatul meu, vii şi învăţăm împreună, că şi asta e o disciplină – şi încă una fără de care nu se mai poate.
- Neaaa, io nu mai vin, că mă stresez... fac io ezerciţii în ritmul mieu şi în capul mieu.
- Nu e bine singur: lucrul în echipă te întăreşte. Ritmul tău e lent – prin nefolosire. Că vara asta doar te-ai relaxat. Munca în exces nu-i bună, aşa-i. Dar şi lipsa ei... te face slab.
- Mă stresez acolo şi pace! Asta e meseria mea momentan: scoala. Iar daca nu invatz acuma, s'ar putea sa nu ajung ceva in viatza.
(aşa scria pă Mess, fără „ş”, cu „tz” în loc de „ţ” şi apostrof în loc de cratimă – că de când nu fusese la cursurile gratis şi neimpuse, uitase că layoutul românesc se pune pe tastatură cu CTRL+Shift; de ortografie nu mai zic nimic).
Şi a închis omu’ nostru capitolu’ ăsta şi a gândit:
- Şi eu care credeam că ne distrăm la cursurile noastre... că mai multe pauze luăm decât exersăm! Eheee, nepurcele, cine-mi eşti dumneata! Sunt acri strugurii de-acum de când i-am pus sus pe araci şi nu mai poţi ajunge la ei! Şi ţi-e ciudă pe cei care toată vara au bătut cuie de şi-au făcut scări – şi uite ce bine le-a prins! Ia-n pofteşte de fă-ţi scară! Nu vrei? Auzi ’mneatale? Pe când transpirai da’ erai primu’, nu te-ai plâns de stres niciodat’! Cum nu mai eşti masculul alfa, ai descoperit că eşti stresat de activităţile cu prieteni tăi şi că „şcoala e meseria ta” – de parcă eu vă dau ce n-o să vă folosească-n viaţă!”
Şi ar mai fi zis omu’ ceva, da’ a tăcut. Las’ că zic io: Să-ţi fie ruşine, măi, mucosule, că ai gândit asemenea prostii! Singura plată a dascălului-neplătit era recunoştinţa ta! Şi l-ai lipsit şi de aia! Sper şi io s-ajungi ceva în viaţă – da’ după cum ai pornit, n-ai s-ajungi nimic. Că nu banii câştigaţi, nu casa, nu masa, nu poziţia socială te fac „om care a ajuns ceva în viaţă”, ci bunul simţ, băi, mucea! Că dacă d-ăla n-ai, poţi să iei numai zece la şcoală, că tot n-ajungi nimic în viaţă. Că viaţa ţine de suflet, nu de diplome, iar bunul simţ de alegerea ta! Şi-am scris dialogurile astea că poate dai de ele, le citeşti şi prinde a-ţi părea rău. Deşi şoricul gros ţine-afară remuşcările cum ne fereşte umbrela de ploaia venită din cer de la Dumnezeu. Mult noroc să ajungi ceva... în viaţă.
Voci:
Sandu BARBU
Gerda TĂMĂŞAN
