PLÂNSUL ÎŞI ARE VREMEA LUI, ŞI RÂSUL ÎŞI ARE VREMEA LUI
- Scris de Sandu Barbu
Viaţa e ciclic antagonică. Nu apuci bine să te bucuri de ceva, că şi ai o neplăcere. Apuci să vorbeşti despre voioşie, optimism şi încredere, când întâmplări nedorite te zdruncină din temelii. Şi apoi vorbeşti despre acelea.
E clar că nu e bine să fii doar trist sau doar vesel. Întristarea îşi are lucrarea şi folosul ei. Ce folos găseşti în întristare? Hm. Întristarea este adesea semnul că nu ţi-ai pierdut sensibilitatea şi înţelepciunea. Vezi deşertăciunea din jurul tău şi reacţionezi. Dar când nu mai poţi ieşi de-acolo, din observarea răului care se face sub soare, te dezechilibrezi şi suferi prea mult. În cazul unui jurnalist, riscul ăsta e permanent. De obicei scrii despre defecte, corupţie, sesizări, abuzuri, greşeli... nu pentru că eşti prăpăstios, ci pentru că funcţia de bază a unui om care are o asemenea putere, cea a informării, este de a nu tăcea când vede greşeli. Subiectele care pot fi abordate în presă – sau în viaţă – sunt multe, dar ne ocupăm în special de cele rele din pricina aspiraţiei noastre de a rezolva răul din lume. Te ajunge din urmă însă prea mult rău şi prea mult pesimism. Prietenul meu, Barney, a scris acum vreo săptămână că s-a cam săturat de-atâta secetă de... râs. Vorbeam ceva timp în urmă despre „veselii goi”, referindu-mă la cei care refuză o viaţă ciclic antagonică. Ăştia evită să se ocupe de probleme şi caută doar veselie, o veselie infantilă, continuă şi egoistă. Cum ştiu că ar zice prietenul meu Bogdan, abusus not tollit usum, folosirea abuzivă a ceva nu înseamnă că nu putem folosi deloc acel ceva. Aşadar, dacă unii nu fac decât să râdă, asta nu înseamnă că râsul nu e sănătos! Eu zic că e vital! Voi reproduce cuvintele lui Barney în ultima parte a vorbelor de azi către voi. Iată ce ne-a scris:
„Îmi ţin coada între picioare şi capul aplecat, îmi tremură genunchii şi un pic slana de pe burtă, acumulată în sărbătorile proaspăt trecute, dar trebuie să fac o confesiune: Mi-ar plăcea să râd mai mult! Cât mai mult posibil. Da, pe poante ieftine cu banane si bancuri slabe. Da’ să râd odată, mon cher! Să râd până-mi curg şi lacrimile şi văd în ceaţă soarele din cer. Să-mi curgă lacrimile de râs până îmi curăţă creierul de necaz. Căci tare mi se pare că oamenii din jur râd mult prea puţin. Mă uit la ei şi le văd necazul pe faţă. Au inima şi creierul îngreunate prea mult. Ridurile se adâncesc. Da, Sandy, şi aici, şi acolo, şi peste tot. Prea ne-am săpat în amărăciune. Prea ne atârnă nasul. Ne văităm, ne legăm de iarba vie. Nu ne mai place nimica. Arătăm cu degetul în stânga, dreapta şi ne explodează creierii de la un nimic. Avem aşa mult de nici nu ne inchipuim. Avem VIAŢA ! Una, şi scurta. Aici, jos, cu pământul negru sub piciore. Ia hai să dăm cu talpa în pământ, să ne ridicăm mâinile spre cer şi să dansăm, să râdem, să ne prostim un pic şi să râââdeeem! Şi când obosim, ne aruncăm pe jos şi ...mai zâmbim un pic. Că tare-i bine aici şi nici nu observăm. Trecem pe lângă bunătăţuri şi ne ţinem obrajii în palme de supărare.”
Chiar aşa, Barney, chiar aşa. Sper ca după ce aţi citit sau ascultat cuvintele astea, să daţi fuga la telefon, să vă sunaţi prietenii şi să le spuneţi aşa: „Joi seara, ora 18:00. La mine acasă. Prezenţă obligatorie. Luăm cina, râdem şi povestim. Cu ce ocazie? Cu ocazia că suntem prea trişti, mon cherule. Că bine zicea Toma Caragiu alias Caratase în Actorul şi sălbaticii: Foarte bine, copii, foarte bine, a fost foarte bine, numai că sunteţi prea trişti! Prea trişti!”
Voce:
Sandu BARBU
