SOL-STIŢIU

Gata, de azi se naşte soarele! Da, aşa credeau cei de demult. Că, adică, dacă de azi începe ziua să crească, trebuie să fie din cauza naşterii luminii, ăăă, soarelui. Râdeţi? N-o să mai râdeţi când o să vă explic că şi noi credem... aproape la fel. Ca şi acum, atunci, în vechime, erau doar câteva voci care strigau: „Întoarceţi-vă de la aceste obiceiuri păgâne la adevăr!” „Ce este Adevărul?” întreba agnosticul Pilat, înciudat că nu poate scăpa Adevărul de la răstignire. Hai s-o luăm metodic.

Peste fix doi ani se împlinesc fix 17 secole de când împăratul Constantin, un închinător al soarelui, dar un bun politician, vedea în creştini un mare capital politic. Dacă nu mă crezi că era închinător al soarelui, uită-te în text la monedele bătute în vremea sa, care aveau „Soarele neînvins”, Sol invictus, pe revers. Şi azi e la fel – dai bani la biserici ca să fii votat de enoriaşi. Creştinii erau un grup care mai degrabă mureau decât să renunţe la crezul lor. Şi Constantin a dat un decret prin care creştinii nu mai erau religie ilegală, ci o religio licitæ, o religie legală. Şi şi i-a asigurat ca susţinători.

După ce au gustat vreo 8 ani libertatea, creştinii noştri au primit una drept în frunte de la Constantin în anul 321: sunt siliţi să se închine în ziua soarelui, dies solis! Cui? Normal, Soarelui! „Creştinii” au mormăit ei câte ceva că nu prea s-ar închina la soare, că încalcă porunca întâi din Decalog, că cică să n-ai alţi dumnezei.... Da’ n-a mers, că aveau salarii de la stat, le făcuse statu’ biserici, aveau libertate religioasă, mâncărică caldă, sărbători cu porcu’ pă masă, nu se mai ascundeau prin catacombe cum făceau cu 8 ani în urmă... Aşa că au făcut ciocu’ mic, au respectat ziua soarelui şi au aşteptat răbdători să moară Constantin, în 337. Cam aşa făcea sfântul Ambrozie, ţinea ziua soarelui la Roma, iar în provincie ziua a şaptea. Că l-a întrebat sfântul Augustin „sfinţia voastră, dom’e, ţinem după Biblie sau după Roma?” „Eh, şi tu acu’,” i-a zis sfântul Ambrozie picurând nectar în urechile învăţăcelului său, „când eşti la Roma, trăieşte cum se trăieşte acolo; dacă eşti altundeva, trăieşte cum se trăieşte în locul acela.” Hai s-o zicem şi pe latinească, aşa cum a zis-o Ambrozie: „si fueris Romae, romano vivito more; si fueris alibi, vivito sicut ibi.” Eeee, politichia cu scufia ei cu tot. A băgat la căpăţână sfântul Avgustin şi i-a învăţat şi el pe urmaşii lui la fel. Astăzi mergem cu toţii la biserică în ziua întâi a săptămânii, ziua soarelui, spunând la fel ca Avgustin şi Ambrozie: „Ce contează ce-a zis Dumnezeu şi ce scrie-n Biblie! Dragostea e mare, fiule!” Şi aşa e: E mare dragostea de bani şi de funcţii bisericeşti, mai ales când faci parte dintr-o biserică aşa de milenară şi de bogată cum e Biserica Ortodoxă sau cea Romano-Catolică! Sau, fiicele ei, care ţin tot ziua soarelui: baptişti, penticostali, ce mai, aproepe tot creştinismul de azi se închină în dies solis invicti, ziua soarelui neînvins! Iată un comunicat al Bisericii Ortodoxe Române de anul ăsta: „Pentru creştinii duhovniceşti şi cunoscători ai Sfintei Evanghelii şi ai Tradiţiei duhovniceşti a Bisericii, ziua întâi a săptămânii este ziua Învierii, adică duminica. Prin urmare, nu trebuie să ne tulburăm şi nici să ne punem întrebări inutile, ci este nevoie de o înţelegere mai duhovnicească a calendarului.” Aaaaaa, totul e duhovniceeeeeşte! Nu e o schimbare politică de acum 17 secole, ci o înţelegere duhovnicească a faptului că o minciună sfinţită face mai mult decât o ceapă degerată!

Ei, şi dacă am stabilit că minciuna are picioruşe scurtuţe şi, în era lui Google mai bine recunoşti, că altfel găseşte enoriaşul adevărul, nu ar fi bine să mai stabilim un lucru? Hai să-l stabilim şi p’ăsta, ca să fim liniştiţi de sărbători. Ziua de 25 decemvrie era, ţineţi-vă bine, Natalis Solis Invicti – la păgâni. Adică ziua de naştere a soarelui neînvins! După ce Constantin a stabilit că ziua întâi a săptămânii e zi sfântă – că e ziua onomastică a Domnului Soare (a rămas Sunday în engleză şi Sontag în germană) şi după ce a hotărât că 25 decemvrie e ziua de naştere a Domnului Soare, ei bine, s-au tot scărpinat fruntaşii bisericeşti cei plătiţi cu leafă de la stat, în monedă cu capul lui Constantin pe avers şi soarele pe revers, şi au zis ei aşa: „Hai să ne facem că plouă şi să inventăm ceva legat de ziua întâi! Aaaaa! Învierea! Isus a înviat în prima zi a săptămânii! dacă ne-o întreba cineva de ce nu mai ţinem ziua a şaptea, asta să fie explicaţia! Ei, brava de-aşa găselniţă!” Iar la Conciliul de la Laodicea au şi hotărât că moda cea de tip nou este închinarea într-o zi hotărâtă de politichie, nu de Biblie – că doar nu era să-şi piarză ei slujbele cele grase şi adoraţia maselor! Noii farisei au mai avut un hop, dar l-au dat gata şi pe ăsta: „Ce facem sfinţiile voastre, că păgânii se închină soarelui şi zic că s-a născut pe 25 decemvrie? Ce creştinism e ăsta?” Şi s-a ridicat un politician vechi, trecut prin ciur şi prin dârmon şi a zis: „Sfinţiile voastre, îi lăsăm să se închine când vor ei, dar CUM vrem noi! Să-şi facă în continuare covrigii şi colacii rotunzi închinaţi discului solar, dar să spună că sunt covrigi şi colaci creştini, iar poeţii şi muzicienii noştri să schimbe repede textele de Saturnalii şi să le creştineze!” „Cum să le creştineze? Poţi să-i faci pe copii să nu mai meargă în vacanţele de iarnă cu soarele în vârf de băţ?” „Da, sfinţia voastră,” a zis politicianul, „lăsaţi-i pe copii cu soarele lor cu tot, dar să-i zică stea, nu soare... la texte v-oţi pricepe şi voi de-acum... n-o să mai răsară soarele, ci steaua, ceva gen... cum era „soare sus răsare, ca o taină mare...” ăăă... ia să vedem: steaua sus răsare, ca o taină maaare... Ei vedeţi? În câteva zeci de ani o să jure că e tradiţie creştină de când lumea!” „Şi... cum s-a născut Isus iarna, ce căutau păstorii cu oile pe câmp iarna?” „Amănunte... în câteva secole vor jura că aşa a fost. Dar e important să nu citească Scriptura!” „Şi cum o să-i oprim?” „O ţinem doar în greacă şi latină, niciodată în limba vorbită în popor. Şi le spunem că interpretarea ei e treaba clerului, nu a prostimii!”

Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea-aşa! Ce e cu Crăciunul? E o sărbătoare. Profitaţi de ea să fiţi cu familia, cu cei dragi, cu prietenii. Dar nu vă forţaţi s-o mai apăraţi ca fiind comemorare creştină, că nu e. Cum e cu religia? Am să-l citez pe Eminescu, care ştia de sărbătoarea soarelui şi de păgânism şi era sătul de minciună şi impostură. Vă amintiţi, nu?

„Şi flotele puternice ş-armatele făloase,

Coroanele ce regii le pun pe fruntea lor,

Ş-acele milioane, ce în grămezi luxoase

Sunt strînse la bogatul, pe cel sărac apasă,

Şi-s supte din sudoarea prostitului popor.

Religia – o frază de dînşii inventată

Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug,”

Cum aşa? Şi-atunci de ce-au băgat religia-n şcoli? Ei, cum de ce? E simplu! „Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug.” Să programeze minţile fragede ale copiilor şi să-i înspăimânte că dacă nu fac totul după cum porunceşte „Sfânta” Biserică (nu Dumnezeu, reţineţi!) „Sfânta” Biserică îşi vor pierde mântuirea. Ascultaţi-mă ce vă spun: Generaţia copiilor care sunt siliţi să fie programaţi religios în şcoli este cea mai susceptibilă la supunere necondiţionată. Toţi oamenii sunt nişte mincinoşi, iar religia este întotdeauna manipulativă – pentru că religia este întotdeauna rodul minţii omului!

Bucură-te de solstiţiu, de creşterea zilei... dar bucură-te mai degrabă de creşterea înţelegerii acestor adevăruri. Bucură-te de sărbători, nu zic să nu te bucuri, dar învaţă-i pe copiii tăi să gândească în mod critic, nu dogmatic. Bucură-te că eşti creştin, dar condu-te după Biblie şi bun simţ, nu după invenţiile oamenilor care spun minciunii adevăr şi adevărului minciună. Bucură-te de brad, de cadouri, de mâncare, de zăpadă, de obiceiuri, dar caută mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu – şi toate acestea le vei avea pe deasupra. Sărbători fericite.

Text şi voce:

Sandu BARBU:

Sandu BARBU

Tweet