SCHIMBARE – PARTEA ÎNTÂI

Ziceam pe vineri aşa că o să vorbesc ceva despre pretenu’ mieu Bogdan. Viaţa e o înşiruire de etape. Nu vorbesc de etapele copilăriei, ci de alea în care începi să te schimbi fundamental.

Eşti copil, mergi la şcoală, acumulezi info. Înghiţi doar, nu procesezi. Profii nici nu-ţi explică de ce trebuie să înveţi, te transformă în automat de note, robot cu diplomă. Buun. Dup’-aia, bum, hormonii. Trecem şi peste asta – trecem noi, că alţii rămân pe viaţă supuşi hormonilor. Apoi vine faza cu „Niculae, unde mergem noi, domnule?” Dar asta e o fază pentru 1% din oamenii planetei. Restul ştiu demult ce vor: facultă, slujbă, nevastă, casă, maşină, copii, nepoţi, bum, moartea. Restu’ e neimportant pentru ei – că adecătelea de unde vin iooo, ce e după moaaaarte. Cască băieţii de-i dor fălcile dacă le pui problemul aşa. Deci noi o să ne referim la 1% din populaţia globului, cea normală, da? Că neanderthalienii fac obiectul studiilor antropologice. Sau zoologice... mă rog.

Trec în treapta a doua la liceu. Nu acuma, bă, frate, acum 120 de ani când eram la Zinca Golescu. Şi era un tip venit de la Nicolae Bălcescu care efectiv mă inhiba. Îl ocoleam. Un sangvinic pursânge – habar n-aveam ce e aia atunci – Bogdan reuşise să facă melancolicul din mine să se ascundă sub o piatră imediat ce-l vedeam. Şi mă prinde într-o zi într-o parcare, între ICIL şi şcoala 2. Mi-am zis hait, am pus-o. Şi o pusesem. Dar de o discuţie. Prima avută cu el. De atunci, ne ferim unul de altul când avem treabă.

Au fost ore de discuţie pasională. Bogdan e un om căruia nu-i vinzi nimic expirat. Are un miros foarte fin şi te taxează imediat. În ziua aia mi-a dispărut o fantomă din cap – gurile rele o numesc prejudecată. Am încetat să-i judec pe cei pe care nu-i cunosc. Îmi plăcea să-l aud pledând – noi nu discutăm niciodată, noi pledăm – şi era pasional faptul că mă asculta cu respect şi nu mă aproba niciodată de complezenţă. Cred că prima mare schimbare bună în viaţa unui om este cea în care învaţă să spună: Cu tot respectul, dar cred că te înşeli.

OK. La un moment dat în discuţia noastră, Bogdan s-a aprins, iar, dar... aprinderea nu-i servea să-şi aprindă şi ţigara. Da, era fumător. S-a îndreptat spre un om care îşi lăsa maşina în parcare şi, spre uimirea mea – şi a omului – i-a cerut foc. Licean. Cere foc de la un adult. Bine, cei aproape un metru nouăzeci ai lui Bogdan stabilesc de regulă o relaţie de cel puţin egalitate cu interlocutorul. Închide omu’ gura şi apoi o deschide iar în timp ce-i dă o cutie de chibrituri, spunând:

- Cine vrea să mănânce căcat să-şi cumpere şi lingură.

Bogdan a mulţumit frumos şi a apreciat gluma râzând cu poftă, senin, cum face el de obicei când gustă poanta. I-am apreciat sinceritatea. A fost unul din momentele superbe pe care le-am trăit. Un adolescent a venit în faţa „modelului” oferit de adult şi a stabilit că la el nu funcţionează zicala, fă ce zice popa, nu ce face popa.

Atunci mi-am schimbat părerea despre el. Am admirat gestul, măcar că mă înfricoşa. Nu-l înţelegeam – aşa cum îl înţeleg acum. Dar m-am schimbat. Am păşit în etapa în care priveşti omul fără să-l judeci dacă nu-l cunoşti. După atâţia ani, încă n-am păşit pragul etapei decisive, aceea de a nu judeca omul deloc. Probabil mai am nevoie de o discuţie într-o parcare, în care un licean îi va cere foc lui Bogdan.

Voce:

Sandu BARBU

Tweet