OAMENI BUNI

Era prin clasa a cincea sau a şasea cred, că prin clasa a şaptea am avut un salt calitativ. Dar asta numai pentru că am descoperit că nu sunt un om bun. Când descoperi ce eşti, faci un salt. Asta pentru că ceea ce eşti e întotdeauna profund dezamăgitor şi urmează saltul, adică umilinţa.

Aveam un coleg fantastic de deştept, să-i zicem R.A. Chiar R. A. era. Ei bine, îl chinuiam teribil – eu, eu care sunt un pacifist de când mă ştiu! Ciudat, pentru că îmi plăcea ce fel de om e; avea bun simţ, umor, inteligenţă cu caru’... era bun la absolut toate materiile... ba, la engleză, unde cam impuneam eu trena, se ridică odată în cele două picioare ale sale, pus de domnul Blaga, super-profesorul căruia îi datorez enorm la capitolul limba engleză, canastă şi... gata, că bat câmpii. Îi spune toa’şu’ profesor să rezume lecţia cu cuvintele lui şi se apucă R.A. să bage. Şi dă-i în engleză de ziceai că citeşte. Că l-a oprit profu’ contrariat şi i-a spus:

- Mă, tu înveţi pe de rost!

- Nu, toa’şu’ profesor, răspunde R.A.

Şi a urmat un test oral cu cartea închisă, pe care R.A. l-a trecut zâmbind şi uluindu-l pe prof. Eu eram terminat, mic şi asudat în spatele lui. Că dacă spunea „ia, Barbule, tu poţi?” eram gata. N-aveam cum. Care elev cu două ore de engleză pe săptămână vorbeşte fluent şi corect în limba aia? Să fim serioşi.

Îl uram. Îl admiram. Îl trăgeam de părul de la ceafă. Îl pocneam cu rigla. Eram nebun de legat. Într-o zi i-am sărit în spate (gest destul de obişnuit printre animale, dar cu totul deplasat pentru mine, mai cu seamă că săritura era menită să-l surprindă şi să-l încovoieze în modul cel mai neplăcut). După ce a scăpat de dobitocul de mine, s-a întors şi a spus cuvinte simple, nervoase, pe care nu le mai reţin. Ceva de genul „Ce ai cu mine” sau „ce ţi-am făcut” sau ceva de genul ăsta. Ani mai târziu, regăseam atitudinea lui într-un verset biblic. Isus, lovit pe nedrept (oare când ar putea fi El lovit pe drept?) în noaptea în care a fost judecat şi condamnat la răstignire, l-a întrebat pe unul din aprozi: „de ce mă baţi?”

În clipa în care R.A. m-a întrebat de ce mă port astfel, am simţit aşa, ceva ca o găleată cu apă rece în cap. Nu ştiam de ce mă port aşa. Şi m-a cuprins o ruşine cumplită. De atunci niciodată nu m-am mai purtat aşa cu un om, animal sau plantă. Nervii sau nedreptatea mi-am manifestat-o întotdeauna asupra obiectelor, dar oamenii n-au mai fost niciodată trataţi aşa.

După ce-a trecut atâta timp de-atunci, ştiu că nu toţi oamenii sunt binevoitori să se trezească la realitatea cruntă că nu sunt oameni buni. Cine a simţit însă această umilinţă cum am simţit-o eu, nu mai e niciodată la fel. Va pleca fruntea şi va umbla smerit, respectând valoarea vieţii celuilalt. Mulţi oameni însă, prea mulţi, nu pun preţ pe existenţa semenilor lor. Teoretic ei sunt de acord cu tot ce spui, că nici unul din noi nu e „om bun” – poate citesc chiar acum rândurile mele şi le aprobă –, dar peste două minute vor călca în picioare demnitatea unui om prin bârfă sau abuz direct. Dacă nu ţi s-a întâmplat încă, îţi doresc şi ţie să descoperi valoarea existenţei celuilalt – aşa cum am aflat-o eu. Iar mie îmi doresc să-l regăsesc pe R.A. şi să stau cu el la o bere.

Voce:

Sandu BARBU

Tweet