DRAGOSTEA NU E EROS

Demult voiam să vorbesc despre asta. E greu. Şi e uşor pentru unii, puţini. Vă rog să ascultaţi bine cuvintele astea: DRAGOSTEA E UN PRINCIPIU. Dragostea e un principiu. Universul are ca liant principal acest principiu pe care noi, mult prea adesea îl confundăm cu plăcerea simţurilor. Simţurile ne traduc darurile Providenţei; muşti un fruct şi te înfiori când creierul analizează senzaţiile de satisfacţie, bucurie, fericire. Atingi cu buzele obrazul celei pe care-ai îndrăgit-o, celui pe care l-ai îndrăgit şi simţi fericirea. Spui „te iubesc”... dar aici trebuie să fii atent. Nu e greu să spui „te iubesc”. E uşor.

Greu este să-ţi dai seama ce înseamnă a iubi. Hai să-ţi spun ce înseamnă. A iubi înseamnă să pui pe primul loc interesul, bucuria şi fericirea LICITE, NORMALE ale celuilalt. A iubi nu te transformă în sclavul altuia, ci într-o persoană care caută fără grabă, cu înţelepciune şi linişte binele celuilalt. Nu căutaţi să faceţi fapte care să vă demonstreze că iubiţi. Iubirea nu stă în a face. Iubirea stă în a fi. Iată un pleonasm: iubire principială. Iubirea este semnul de normalitate al unui individ. Normalitatea, în orice societate omenească, este discutabilă. Dacă întrebi un anumit părinte cum crede că este un copil normal va spune că învaţă, ia note bune şi e ascultător. Ei bine, acesta este un părinte ANORMAL. Cu un copil, ca să fie normal, te joci, îi explici că educaţia e importantă, iar când notele de la şcoală nu reflectă efortul depus, îl încurajezi sau îl stimulezi în limite rezonabile. Ce este o societate normală? Răspuns: desigur, una ideală; una în care pensiile sunt mai mari decât salariul de până la pensionare, una în care orfanii şi văduvele sunt înconjuraţi cu cea mai duioasă compasiune şi sprijin material şi afectiv, una în care copiii merg la şcoală cu înfrigurarea cu care plecăm în concediu la mare sau la munte. Bat câmpii, nu? Nu-i bat! Normalul este ceea ce ne spune cugetul că ar trebui să fie, dar ştim că nu va fi niciodată. Viaţa are pe pământ un echilibru care o face suportabilă numai din cauza puţinilor oameni care iubesc. Aceştia sunt asemenea unor făclii vii care luminează în întuneric. Organizează fundaţii sau se înscriu în fundaţii ca voluntari; fac opere de binefacere dacă financiar îşi permit; dau din timpul lor pentru a face binele – dacă n-au bani; se opresc din a face răul – asta e o calitate de căpetenie a celor care iubesc.

Hai să vă spun. Dacă vreţi să vă înşelaţi singuri, n-aveţi decât. Minţiţi-vă mai departe că sunteţi oameni care au iubire. V-am spus la început că dragostea nu stă în a face, ci în a fi. De ce? Pentru că nu ce faci e determinant, ci DE CE faci. Unii pot chiar să se sacrifice... şi totuşi nu iubesc. Unii pot construi cu banii lor spitale, biserici şi pot da sume enorm de mari pentru vindecarea cancerului şi multe alte lucruri bune... şi totuşi să nu iubească. Da, da, se poate. Omul are o capacitate incredibilă de a se programa să creadă minciuni. Face sex pentru că are un libido mare şi spune: „ce mult o iubesc!” Sau, mă rog, „ce mult îl iubesc!” Libidoul NU ESTE dragoste; este un mecanism biologic menit să asigure reproducerea şi supravieţuirea speciei. Atât. Nu confundaţi lingura cu supa.

Vă rog să fiţi din nou atenţi la ce spun acum: De un om care iubeşte nu ţi-e frică. E o persoană care a ales să te accepte aşa cum eşti. Omul care iubeşte nu îmbrăţişează minciuna şi nici fărădelegea, ci adoră adevărul şi dreptatea. Omul care iubeşte îţi acoperă nedesăvârşirile şi se face că nu le vede. Omul care iubeşte uită repede că i-ai făcut rău şi ţine minte toată viaţa un pahar de apă pe care i l-ai dat când i-a fost sete. Omul care iubeşte nu este perfect. Greşeşte şi îi pare rău. Îşi cere scuze şi se mâhneşte. Asta îl face ciudat printre semenii lui. Pentru că, vezi tu, omul care iubeşte este anormal printre oamenii acestei lumi.

Voce:

Sandu BARBU

Tweet