Fără cuvinte... scrise. "În grădina lui Săndel"...

Mi-a rămas în minte imaginea asta, de săptămâna trecută, de la o ştire TV: o bătrână care nu-şi permitea să plătească nişte bărbaţi tineri ca să-i deszăpezească, făcând ea însăşi munca asta. Povestea ei ar putea suna aşa:

Cică în ceva sat năpăstuit de atâta cădere de zăpadă era o mătuşă tare bătrână, de peste 80 de ani. Când se aşeza zăpada, parcă s-a bucurat. A înfiorat-o amintirea copilăriei ei şi veselia care o cuprindea când veneau copiii de pe uliţă – aceeaşi uliţă de acum, dar parcă mult mai luminoasă, măcar că atunci nu era încă electricitate – şi a zâmbit privind pe geam. „Am să fac un cozonac”, şi-a zis ea. „Sau chiar doi. Duc unul şi la tuşa Atodiresei, că tare a mânca şi ea! Îmi fac o bucurie şi îi fac şi ei o surpriză,” a mai gândit ea. Nici n-a băgat de seamă, prinsă cum era cu copaia în care muncea aluatul, că viscolul de afară tot aduna dune de zăpadă pe stradă şi în faţa casei.

S-a speriat când a văzut că zăpada nu mai conteneşte şi ameninţă să-i astupe intrarea. În toiul nopţii s-a luptat cu stihiile şi, dovedită de vârstă şi zăpada prea multă pentru puterile ei, a renunţat într-un târziu şi s-a retras în casă. Cozonacilor fierbinţi le sclipea coaja unsă cu gălbenuş, şi jurai că e Crăciun. Lipseau cei dragi, şi mătuşa şi-a înăbuşit un oftat. A mângâiat icoana de pe perete şi a simţit că se cuvine să aprindă candela de sub ea.

Dimineaţa, şi-a pus mâinile la gură. Zăpada s-a prăvălit înăuntru când a tras uşa şi a dat să iasă din casă. „Bine că l-am ascultat pe bărbatu-meu şi n-am făcut uşa ca să se deschidă în afară,” a gândit ea. „Nici că mai ieşeam din casă!” Apoi s-a apucat să se lupte din nou cu zăpada. O mare frică a cuprins-o când, dincolo de marea de zăpadă, mai înaltă ca un stat de om, n-a reuşit să audă nici un glas. Şi-a făcut cruce şi a continuat să lucreze la tunelul care dădea spre poartă. Apoi i-a auzit pe câţiva vecini. A strigat şi i-au răspuns; dădeau zăpada din curţile oamenilor – pe bani. Şi-a căutat înfrigurată portmoneul şi a scos cât au cerut oamenii. Ba le-a dat, să prindă puteri şi cozonacul copt pentru Atodiresei. Şi i s-a făcut ruşine. „Am să-i duc cozonacul rămas. Bine c-am făcut doi! Vezi cum lucrează Dumnezeu? Mi-a pus în gând să fac doi, drăguţul de El.” Şi s-a ţinut de cuvânt. Tuşa Atodiresei s-a mirat şi a mâncat din cozonacul bine crescut, molfăind cu greutate în gingiile ce abia dac-o ajutau şi făcea pauze mari între înghiţituri.

După câteva zile, cerul s-a dezlănţuit şi mai mult. „Atâta zăpadă,” îşi spunea mătuşica. Şi, cu gândul la puţinii bani rămaşi, n-a stat deloc în casă noaptea aceea. A luat o cădiţă de plastic albastră cu fundul spart pe jumătate, a legat-o cu o sârmă şi haida, spre uliţă. Dimineaţa a privit sleită de puteri la isprava din timpul nopţii şi i-a venit să se lase jos şi să dea drumul la sârma atârnată de cădiţă. Nu se vedea mai nimic din ce făcuse. Apoi i-a încolţit în minte un gând: „Ar fi fost mult mai rău dacă nu duceam zăpada în timpul nopţii.”

Spre prânz, o echipă de televiziune a filmat-o în timp ce căra cu cădiţa, mecanic, bucăţi de zăpadă îngheţată de gerul năprasnic şi le ridica cu greu peste mormanul dinspre uliţă. În apropiere, câţiva bărbaţi tineri, în putere, aceiaşi care primiseră bani şi mâncaseră cozonac de februarie, stăteau cu mâinile în buzunare şi o priveau pe bătrână trudindu-se.

„Nu mai am de unde să le dau,” îşi tot spunea femeia şi trăgea mai departe de cădiţă. Încă o dată, încă o dată, încă o dată. „Dacă o vrea Dumnezeu, în câteva săptămâni oi culege iar ghiocei din spatele casei” şi, încălzită de acest gând înfăşura sârma strâns pe mănuşa brăzdată de rugină şi mai căra o dată bucăţile de alb. „Ce bine că alunecă uşor cădiţa asta. Numai de n-aş cădea. E cădiţa lu’ fi-miu ăl mare. Vezi,” se felicita ea cu un surâs în colţul gurii, „dacă nu l-aş fi avut pe el, îmi mai rămânea mie cădiţa asta acum? Tot Dumnezeu, săracu’ le potriveşte să ne fie bine la toţi. Dacă mai aveam bani,” trecu o umbră peste faţa ei ridată, „dădeam şi la băieţii ăştia, să-mi deszăpezească şi să aibă şi ei, săracii, că tare greu e acum pe criza asta.” Şi, privită de bărbaţi şi de operatorul tv, mai trecu o dată spre locul în care descărca omătul îngheţat.

„Ai cât îţi trebuie,” îl întrebă reportera pe cameraman. „Da,” răspunse acesta. „Păi, şi atunci ce mai stai? Hai odată la maşină că mi-s mâinile bocnă.” „Stau, că... am aşa senzaţia că bătrâna seamănă cu bunică-mea.”

Sandu BARBU - Cozonac de februarie

Din emisiunea "În grădina lui Săndel", programul democratului Mark Quigley. Scuze pentru editarea greşită. Am scris republican în loc de democrat - pentru români tot un [biiip].

De azi voi încerca să spicuiesc pentru voi din emisiunea pe care o am la HTV, în grădina lui Săndel.

Iată şi linkul pentru a putea urmări emisiunea online, live de la 8:30 în fiecare dimineaţă - de luni până vineri. Enjoy!

http://www.gecotv.ro/tvonline/5832/HTV-Borsa-Viseu.html

Periodic mă întreb dacă trebuie să-mi revizuiesc felul în care privesc alcătuirile lumii în care trăiesc. Hai să mă explic. Imaginaţi-vă un curs practic de limba italiană, da? Şi profa dă o veste bună: cei/cele care vor avea rezultate bune merg la vară în Italia pentru perfecţionare. Şi ceilalţi? mă întreb eu. Mă trezesc că spun:

- Eu cred că ar trebui oferite burse de perfecţionare celor care-s mai slabi. Aşa avem un dezechilibru: unii vor fi extrem de buni, iar alţii extrem de slabi.

A fost ca şi cum n-am spus nimic. Ca şi cum am tăcut. Şi apoi chiar am tăcut. Am crezut în continuare că ar trebui ajutaţi în primul rând cei slabi, dar n-am mai motivat de ce. Majoritatea oamenilor cred că cei slabi nu merită investiţie, aceasta e pentru fruntaşi şi premianţi. Lumea merge înainte din pricina olimpicilor, nu din cauza loazelor. Nu-ţi place, treaba ta, dar asta este realitatea.

Am citit ieri în „Adevărul” despre un profesor de latină de la Gheorghe Şincai din Cluj, Alexandru Dudău, care declara că reuşita unui dascăl nu este dată doar de numărul de olimpici, ci şi de cel al elevilor aflaţi pe marginea corigenţei, care au ajuns să ia note bune. Oare de ce se chinuieşte proful de latină şi cu loazele? Mulţi vor spune: „Fă tu aşa, noi o să avem un dosar plin de reuşite prin elevii olimpici pe care i-am scos.” Aşa îmi explic că se clădeşte „gloria” profesorilor: „Ia uite ce a ieşit din mâna mea!”.

Din cauza profilor şi profelor care trăiesc de pe urma transpiraţiei elevilor, liceele sunt locuri de chin şi pentru elevii foarte inteligenţi. Îmi spunea un elev dotat că a fost aproape asaltat şi obligat, ba chiar ameninţat că dacă nu participă la olimpiadă, va avea probleme. Ştiţi ce este în liceele voastre, profesori? Vorbesc cu cei care merită numele de profesori, nu cu călăii cu diplomă de dascăl. Ştiţi ce este? Acelaşi lucru ca în căminele în care unii părinţi îşi forţează copiii să facă ceea ce nu pot pentru a da ei bine în societate. Am auzit lucruri îngrozitoare. Cum că, la un anumit colegiu, dacă eşti luat de rău din prima, zbori de acolo. Învăţământ punitiv... un nonsens. Şcoala trebuie să fie locul cel mai frumos din viaţa unui om, un foc la care să te încălzeşti în zilele de iarnă ale bătrâneţii. Un loc care să te stimuleze să înveţi mereu. În schimb, şcoala e un loc al ameninţării, al retalierii – cum ar zice englezul, al răzbunării – şi al pedepselor vrednice de penitenciare – şi nici de ele!

Cei slabi nu învaţă, nu-i aşa? Sunt fete şi băieţi care se vor rata – şi vom avea grijă să-i marcăm de acum, ca să nu încurce pe nimeni. În loc să găsim soluţii să-i facem studioşi, ca „dascăli” ne grăbim să scriem „rebut” pe elevii care, credem noi, nu vor să înveţe. Dar să ne întoarcem la „buni şi slabi”.

De unde înclinaţia asta la mine pentru cei „slabi?” Poate că există un echilibru în natură... sunt unii care se ocupă numai de cei ce vor deveni „mari”, iar alţii... de ceilalţi, de oamenii mici ai lumii, care nu-s buni decât să moară în războaie pentru patrie.

Mă uitam la un meci de baschet şi, aşa cum fac de obicei, după prima jumătate a primului sfert, îmi alesesem echipa cu care „să ţin”. În sfertul doi, „echipa mea” a început să piardă teren şi să facă faţă din ce în ce mai greu presiunii celeilalte echipe. În sfertul patru, era deja un avantaj mare pentru echipa cealaltă. Ultimul efort al, deja, perdanţilor n-a reuşit decât să-i facă şi mai vulnerabili şi, în loc să reducă măcar din avantaj, au mai primit câteva coşuri. Am trimis un SMS uneia din fetele pe care le antrenez la baschet: „Oare de ce echipa cu care ţin eu pierde întotdeauna?” Şi am primit cel mai frumos mesaj din viaţa mea: „Tu mereu eşti de partea celor mai slabi.”

Fie însă că „ţin” eu cu ei sau nu, ei tot vor fi învingători în nomenclatorul meu; pentru că, pentru mine, un om slab nu este cel care pierde în viaţă, ci cel ce renunţă la luptă. Care e diferenţa dintre un olimpic şi un elev slab? Lumea asta sucită va pufni arogantă şi va spune: „Diferenţă de clasă!” ...când, de fapt nu este nici o diferenţă, dacă cei doi nu renunţă la luptă.

Un antrenor tânăr de baschet pe care l-am cunoscut acum mai bine de un an avea la un moment dat ca status o cugetare pe care mi-am însuşit-o: „Hard work pays off where talent fails to work hard,” munca grea aduce roade acolo unde talentul nu munceşte din greu. Eu încă mai cred în Mary Poppins, în Dorothy şi Toto, în Tom Degeţel şi Cenuşăreasa. Şi nu înţeleg cum un popor poate alege un Făt Frumos sau o Ileană Cosânzeană ca valori spirituale pe care să le transmită generaţiei tinere şi apoi să se mire de înclinaţia acestora către cariere de manechin, fotomodele sau feciori de bani gata. Eu? Voi zâmbi în primul rând celor slabi. Mă voi ocupa mai degrabă de cei căzuţi sau descurajaţi şi mai puţin sau deloc de cei aflaţi în top. Mă voi face scară pentru primii, chiar dacă voi înceta eu însumi să mai urc. Mă tem că ce această lume numeşte instincte sănătoase nu sunt decât porniri animalice şi ceea ce-i stârneşte entuziasmul este mai degrabă o vânare de vânt, şi nu o înaintare matură către Oraşul de Smarald. Dacă vrei să critici ce am scris, nu te obosi. Îţi scriu de acum răspunsul meu: mi se rupe sufletul pentru tine. Ai toată compasiunea mea.

Sandu BARBU - Instincte sanatoase

Când scrii pentru un public – şi hai să rămânem doar aici, pe pagina asta – vei întâlni la început un entuziasm din partea celor care simt undele pe care le transmiţi. În timp, apare opoziţia. Poţi scrie în aşa fel încât să nu superi pe nimeni. Sau poţi fi franc, şi vei avea împotrivire. Întrucât nu există doi oameni la fel, nu te poţi aştepta numai la înţelegere sau discuţii calme, politicoase. Te mai trezeşti muşcat de picior, de mână; lovit cu rigla la palmă. Ce faci, te laşi sau mergi mai departe? Dacă te-ai apucat de scris doar ca să te afli în treabă, te vei lăsa sigur. Şi bine faci. Că sunt destui care n-au ce spune şi totuşi o fac. Dar dacă tu crezi pe bună dreptate că ai ce da publicului? Atunci mergi înainte.

În urma unei discuţii în contradictoriu, odată, demult, cineva a spus că, până la urmă, nu contează divergenţele de moment. Un om sincer va ajunge în cele din urmă la adevăr. Daţi-mi voie să vă explic de ce nu cred asta şi de ce susţin că e bine să nu înghiţim nimic pe nemestecate.

Unii cresc îmbrăţişând ideea că, dacă iubeşti, poţi face orice – „ama et fac quod vis” spunea Augustin, iubeşte şi fă ce vrei. Da, e corect. Dacă iubeşti, nu poţi face rău. Teoretic. Pentru că dacă noţiunea ta de iubire e sucită, nu se sfârşeşte deloc cu bine partea aia cu „fă ce vrei.” Că unii cred că sentimentalismul trece drept iubire. Se lasă pradă unei injectări cu „flower power”, „make love, not war” până în punctul în care cineva le înşeală încrederea şi îi curăţă de bani, de drepturi, de bunuri sau mai ştiu ce altceva. În momentul ăla, vine criza. Temelia de nisip pe care au zidit se năruie şi se văd nevoiţi să ia în consideraţie posibilitatea de a-şi zidi concepţiile pe stâncă.

Sinceritatea nu este singura premisă de la care să plecăm ca să ajungem la adevăr. Vrem, nu vrem, fiecare din noi ducem în spate un balast cultural şi convenienţe sociale care ne opresc să raţionăm, uneori, cu bun simţ. La ce adevăr poate ajunge un taliban care crede că femeia este inferioară bărbatului? La „adevărul” lui.

Există un adevăr absolut? ne întrebăm atunci. Da, într-o lume perfectă. Într-o societate ca a noastră însă variabilele sunt atât de numeroase, încât în post-modernismul în care ne scăldăm de ceva vreme nu găsim ca soluţie decât un relativism leneş în care totul este admis, anything goes, totul merge, totul poate fi explicat cumva. Aşa cum spunea preşedintele Clinton când a fost întrebat dacă a făcut sex cu Monica Lewinsky: „Depinde ce înţelegi prin sex.”

Aşa că revin: talibanii sunt sinceri. Ei iubesc legea aşa cum iubeşte Ion pământul şi Elena Udrea ţara. Ion iubeşte pământul ignorându-şi nevasta care i-a adus ca zestre pământul, Elena Udrea, cum a şi declarat, iubeşte ţara mai mult decât cetăţenii ei, iar talibanii legea mai mult decât omenia. Cum ai vrea să ajungă ăştia la adevăr? Cum să n-ajungi agnostic, ca Pilat: „Ce este adevărul?” spus aşa, cu lehamite de om care ştie că în politică n-o să afli adevăr cum nu vei găsi păr pe broască.

Ca să nu transform scriitura mea de azi într-un volum fluviu, repet că găsirea adevărului nu ţine de sinceritate, ci de ce faci cu sinceritatea aia a ta. Saul, sincer, îi prigonea pe creştini, creştinii, sinceri, făceau cruciade împotriva musulmanilor, iar protestanţii de prin Irlanda, sinceri, dau cu pietre în catolici şi viţăvercea. Calea către adevăr e una îngustă, de meditaţie obiectivă, pornind de la întrebarea „şi dacă tot ce ştiu e incorect?” Că sinceritatea cam de aici trebuie să înceapă: de la premisa că trebuie să-l ascult cu atenţie şi pe cel ce-mi spune că sunt beat – chiar dacă nu-mi prea pică bine. Apoi merg îngândurat către alt subiect şi altă opoziţie constructivă, zic eu, întrebându-mă ce-am să fac dacă-mi spune iar cineva că-s beat. Astfel, a te întreba sincer dacă celălalt are dreptate e o virtute, câtă vreme a crede sincer că tu ai dreptate mereu, e o inepţie.

Sandu BARBU - Sincer

Frate, e mult de iesplicat... am decis să iesplic pe blog, ce nu s-a priceput în postarea anterioară. Unul din aceste lucruri: Isus-incomparabilul; e bine să ne comparăm cu Isus: vom vedea mereu că avem lipsuri, tovarăşi. E bine să te compari cu El, pentru că El a fost de toate: lider, tâmplar, predicator etc. Când nu-ţi merge ceva, faci legătura cu El şi vezi de ce nu funcţionezi la parametri. Mă rog, cine vrea, că foarte mulţi preferă eşecul clar decât să studieze viaţa celui mai eficient Om din lume. Dar asta e o altă postare.

Musai să mă explic celor care, asemenea amicului meu Florin, cred că eu am ceva cu bogaţii. Fraţilor, chiar n-am! Sunt prieten cu oameni bogaţi şi sper să fiu bine înţeles: bogatul nu are nici o răspundere faţă de unul care nu vrea să muncească, spre exemplu. De ce să-i dau din banii mei, când el/ea nu face dovada unei bunăvoinţe de a mă întâmpina la jumătatea drumului? Unui sărac nu-i da peşte, dă-i o undiţă şi învaţă-l să pescuiască, de acord!

Nici un om de pe planetă nu are o obligaţie faţă de altcineva în afară de cele asumate. Te-ai angajat să faci ceva, fă! Nu te-ai angajat, nu eşti răspunzător. Dar lucrurile stau altfel judecate de o instanţă mai mare decât cea a forului conştiinţei vreunui muritor.

Un „bogat când ţara e săracă nu mi se pare nesimţire,” spune amicul meu Florin Buda. Şi e corect. Mereu va fi sărăcie, mereu vor fi oameni bogaţi trăind simultan cu cei săraci. Nu e o nesimţire că ştii să faci bani. Dar, dragul meu, e nesimţire să spui că în politică numai bogaţii sunt cinstiţi. Te rog să citeşti mai atent ce spune doamna Udrea: „Eu am venit cu mercedes în politică, nu ca alţii, săraci, care s-au îmbogăţit după aia.” Declaraţia asta spune că bogaţilor trebuie să li se dea credit, nu celor săraci; că cei săraci caută să se îmbogăţească şi atât – deducem noi! Şi mai citeşte cu atenţie, te rog, ce am scris tot în articolul în care crezi că am ceva cu cei bogaţi, citez: „Etalarea ostentativă este orgoliu prostesc.” Crede-mă că îmi aleg cuvintele cu mare grijă. Cuvântul cheie este „ostentativă”. De peste 10 ani nu sunt înţeles sau aprobat când spun că cei ce au bani au o răspundere personală faţă de modul în care cheltuiesc aceşti bani. Majoritatea mi-au spus că banii cuiva nu sunt treaba mea – deşi eu n-am spus că ar fi treaba mea, tot aşa cum n-am spus că unul care e bogat când ţara e săracă e o nesimţire. Hai să învăţăm să citim nuanţele. Un bogat nu e vinovat că e bogat. E răspunzător însă înaintea lui Dumnezeu – nu a mea, să fim înţeleşi – de luxul inutil.

Apoi, amicul meu spune că nu i se pare necesar ca bogatul să doneze, că eu însumi sunt bogat în comparaţie cu miliarde de oameni – şi sunt întrebat dacă donez. Da, „donez” şi încă mai mult decât majoritatea bogaţilor acestei lumi. Orice gest material sau pur financiar pe care-l fac îi pune în umbră pe majoritatea bogaţilor acestei lumi. Mă bucur că mă compari cu cei mai săraci decât mine, dar şi eu mă voi compara, la rândul meu, cu cei mai bogaţi decât mine. Pentru că, raportat la câştigul meu, un dar de 100 lei făcut cuiva care n-are de nici unele este o sumă fabuloasă – pentru că 100 lei reprezintă o sumă importantă şi pentru mine. Pentru o bogătaşă ca Udrea, care dă fără să simtă 1500 de euro pentru o oră de zbor, 100 de lei nu înseamnă nimic. Sunt ca 10 bani pentru mine. 100 de lei de la mine pentru un sărac sunt ca şi câştigul tuturor firmelor Elenei Udrea pe 3 zile. Cât de mult ne putem înşela când judecăm cât „donează” fiecare aflăm din textul următor:

„Isus şedea [...] în faţa vistieriei Templului, şi Se uita cum arunca norodul bani în vistierie. Mulţi, care erau bogaţi, aruncau mult. A venit şi o văduvă săracă şi a aruncat doi bănuţi [...]. Atunci Isus a chemat pe ucenicii Săi şi le-a zis: «Adevărat vă spun că această văduvă săracă a dat mai mult decât toţi cei care au aruncat în vistierie; căci toţi ceilalţi au aruncat din prisosul lor, dar ea, din sărăcia ei, a aruncat tot ce avea, tot ce-i mai rămăsese ca să trăiască.»” Marcu 12:41-44.

Fiecare om de pe planetă e răspunzător înaintea instanţei celei mai înalte de ceea ce face cu banii, timpul, energia, calităţile, talentele şi abilităţile sale umane. Nu vrea cineva să dea, să nu dea. Cine sunt eu să-l judec? Vreau să-ţi declar însă fără echivoc, ţie căruia citeşti sau asculţi acum, că tu nu eşti stăpân pe tine şi pe ce ai, pentru că ai fost răscumpărat cu un preţ. Te poţi supăra, dar nimic din ce avem şi ce suntem nu este al nostru. Tot ce avem ne este încredinţat pentru un timp pentru a ne fi testate omenia, altruismul, compasiunea şi calităţile care ne sunt necesare pentru a trăi într-o lume fără egoism. Aşa că, dacă mai vrea cineva să se certe cu ceea ce spun aici, să ia Biblia şi să continue cearta cu paginile ei.

Sandu BARBU - A DONA

„Când a ieşit din corabie, Isus a văzut mult norod; şi I s-a făcut milă de ei, pentru că erau ca nişte oi care n-aveau păstor; şi a început să-i înveţe multe lucruri.” Marcu 6:34.

Ieşirile la scenă şi demisiile de cal troian ale păstorilor României, acum că e frig şi „gloatele” nu mai pot ieşi în gerul şi viscolul insuportabil, demonstrează că aceşti lupi în haine de oi nu au nici urmă de conştiinţă sau dorinţă de a îndrepta lucrurile. Acel „dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu” este un blestem naţional, o umilinţă neîncetată, o povară pe care o ducem din generaţie în generaţie. Românul nu ştie să conducă. Apoi nu ştie să recunoască eşecul. Mereu altcineva e vinovat, niciodată el. Suntem infantili la capitolul „conducerea unei ţări”.

Nemulţumiri vor fi mereu, în România şi aiurea. Voturi pozitive şi negative vor fi mereu. Dar o ridicare a vocii poporului peste 80% din populaţie ar trebui să conteze înaintea cârmuitorilor de acum. Nu poţi să ignori nemulţumirea generală şi să aştepţi „să le treacă”! Domnule Băsescu, gerul nu va stopa protestele. Nu răsufla uşurat. Oamenii vor reveni. Greva care se va vedea în România în primăvara asta – că e clar că tragi de timp cu neruşinarea ordinară a unui mercenar apatrid – îţi va dovedi că nu mai eşti preşedintele nimănui. Nu aici. Nu în România. Ştii de ce? Pentru că lumea vede că nu eşti păstorul care ai jurat că eşti, iar partidul tău nu sunt ucenicii care am sperat că ne vor hrăni. Hai să-ţi explic, ca să pricepi clar, şi tu, şi ai tăi.

Într-o împrejurare, Isus, ca unul despre care putem spune că a fost şi este cel mai mare lider al lumii, a fost urmat de o mare mulţime. Toţi îi sorbeau cuvintele. Toţi se neglijau pe ei înşişi şi Îl urmau fără şovăială, fără a se gândi unde vor ajunge, unde se vor odihni, ce vor mânca şi ce vor bea. Când poporul găseşte un astfel de conducător, acel conducător trebuie să înţeleagă gravitatea situaţiei. Ori le spune oamenilor care-i sunt limitele, ori îi conduce astfel încât nimeni să nu aibă de suferit. Iată ce s-a întâmplat atunci, aproape 2000 de ani în urmă. „Fiindcă ziua era pe sfârşite, ucenicii s-au apropiat de El şi I-au zis: «Locul acesta este pustiu şi ziua este pe sfârşite. Dă-le drumul să se ducă în cătunele şi satele de primprejur, ca să-şi cumpere pâine, fiindcă n-au ce mânca.»” Marcu 6:35, 36. „Partidul” lui Isus a evaluat situaţia şi a recunoscut că oamenii trebuie să se hrănească. Să-şi cumpere hrană. Lecţia venită de la Liderul absolut al Universului nu a întârziat: „Daţi-le voi să mănânce.” Ucenicii au privit la resursele infime pe care le aveau şi şi-au recunoscut neputinţa: cinci pâini şi doi peşti. „Atunci le-a poruncit să-i aşeze pe toţi, cete-cete, pe iarba verde. Şi au şezut jos în cete de câte o sută şi de câte cincizeci.” Liderul conduce. Liderul delegă sarcinile. Ucenicii au ascultat şi au organizat mulţimea. „El a luat cele cinci pâini şi cei doi peşti. Şi-a ridicat ochii spre cer şi a rostit binecuvântarea. Apoi a frânt pâinile şi le-a dat ucenicilor, ca ei să le împartă norodului. Asemenea şi cei doi peşti, i-a împărţit la toţi. Au mâncat toţi şi s-au săturat.” Lecţia cea mai importantă de aici este că un lider eficient este unul care Îl pune pe Dumnezeu mai presus de gloată şi gloata mai presus de interesele partizane.

Faţă de un asemenea tablou, în ce lumină ciudată apar liderii de azi ai României! Elena Udrea, spre exemplu, s-a trezit spunând că „preocupaţi să salvăm ţara, am lăsat în urmă oamenii.” Ţara arde, şi Elena Udrea este „fetiţa cu chibriturile,” ca în basmul lui Andersen – păstrând proporţiile, că Elena Udrea nu dă deloc semne că ar face foamea. O Elena Udrea care-şi etalează bogăţia într-o Românie sărăcită demonstrează că nu-i pasă decât de propria-i imagine. Foloseşte creme cu extract de caviar sau de aur de 24 de carate şi se deplasează cu elicopterul (plătit din buzunarul propriu, a declarat ea – 1400 de Euro ora de zbor, apropo – că ar tuşi să spună „Hai, mă, că merg cu maşina de două ori, iar banii pe 3-4 ore de deplasare, îi donez ca avans pentru o grasonieră unei familii sărace. Grasonieră am spus? Scuze, nu eram atentă – mă uitam în oglindă.”) Rochia Dolce&Gabbana purtată în 2011, de vreo 700 de euro e un mizilic faţă de genţile de lux ale ministrului turismului, genţi Hermes Birkin, de peste 10.000 de euro bucata. Ministrul nostru drag deţine genţi de la Lady Dior, cea mai ieftioară, ca să zicem aşa, fiind pe la 1.200 de euro. Şi nu mai continuu, că îmi face rău.

Trebuie să fim clari: unele lucruri sunt mai scumpe ca altele, e un truism pe care trebuie să-l spun. Dar scumpul inutil spune ceva despre cel ce-l foloseşte sau colecţionează. O geantă care costă cât 20 genţi bune, frumoase, elegante şi durabile este un lux pe care un lider nu şi-l poate permite – nu fără a arunca o umbră asupra caracterului său. Etalarea ostentativă este orgoliu prostesc. Or, un (om cu orgoliu de) prost nu trebuie ales niciodată să conducă o ţară, un minister, nimic! Vorba ceea: Spune-mi cum cheltui bani personali ca să-ţi spun cum cheltui banii publici! Udrea a venit cu tupeu din prima: „Eu am venit cu mercedes în politică, nu ca alţii, săraci, care s-au îmbogăţit după aia.” Nu cu ce vii în politică e definitoriu pentru profilul politicianului eficient, doamna Udrea, ci CE FACI pentru poporul ăsta amărât în timpul mandatului!

În încheiere, domnule preşedinte al României, dumitale nu ţi-a fost niciodată milă de gloată. Ai fost un administrator violent şi total ineficient. Când Isus a coborât de pe corabie, a hrănit gloata şi a mai şi rămas! Dumneata când ai coborât de pe vas, nu numai că ai vândut toată flota, dar ai şi luat gloatei de la gură puţinul pe care-l aveau! Ai minţit cu neruşinare că vei creşte salariile, şi le-ai scăzut cu jumătate din cât ai promis că le creşti!

Apoi Isus i-a învăţat pe ucenici să hrănească gloata. Dumneata ţi-ai învăţat ucenicii să dispreţuiască gloata şi să le facă viaţa un calvar. Calvar... aşa se numeşte locul în care a fost răstignit Isus. Mă tem că Isus Se identifică acum cu poporul ăsta care va ieşi iar în stradă. Eşti un păstor nepriceput, arogant, viclean şi orgolios. Ai demonstrat în 7 ani că nu eşti în stare de nimic pentru poporul ăsta care s-a săturat de tine. Bomba de luni – cea cu demisia lui Boc pentru a trage de timp încă 5 luni – n-o să fie decât un mare fâs. Te vei zbate ca peştele pe gheaţă, scos la copcă. Căci gerul ăsta de acum nu este ajutor divin pentru tine. Dumnezeu nu îţi spune că e de partea ta. Este un timp de gândire. Dacă nu vei demisiona până trece frigul, poporul pe care nu l-ai hrănit la vreme te va mătura cu tot cu ucenicii tăi ca pe un gunoi ce nu e bun nici să îngraşe pământul. Nu este instigare la revoltă, este o profeţie. Tu nu vei termina mandatul ca un preşedinte normal. Pentru că tu eşti orice, dar nu normal.

Sandu BARBU - Gloata

Da, în weekendul ăsta chiar vreau să uităm de Băsescu - vă reamintesc mâine cum e. Articolul e deja conceput. Mai trebuie citit, editat şi postat aici. Dar până atunci... iar pisici. Ce fac pisicile mele în pauza dintre jocurile de antrenament? Ieri le-aţi văzut pe cele mici... acum două din cele mari. WEEKEND FRUMOS!

Da, şi azi îl las pe Băsescu în pace. Şi am o surpriză pentru voi. dacă încă sunteţi copii, o să vă placă filmarea care urmează, daţi play şi priviţi-mi echipa de pisici junioare, jucăuşe într-o iarnă fără politicieni.