M-am săturat deocamdată să vorbesc despre Băsescu şi ai lui. Azi le citesc copiilor – sau celor care n-au încetat să fie copii – două poveşti scurte ca să spălăm puţin din zgura tristeţii din suflet. Prima povestire este legată de ceea ce crede scriitorul brazilian Paulo Coelho despre Adevărul Absolut! Este un subiect greu... dar uşor de pătruns de spiritele curate.
Pe un colţ îngălbenit de ziar, Paulo Coelho scrisese câteva rânduri. În ele povestea cum diavolul discuta într-o zi cu prietenii lui, când au văzut un om mergând pe drum. L-au urmărit cu privirea şi au văzut că s-a aplecat ca să ia ceva de jos.
Pentru început mă leg de faptul că domnul Funeriu s-a purtat – iar – ca unul care ştie ce face şi care e sătul să meargă lucrurile prost în învăţământ şi trebuie să pună piciorul în prag. Numai că, după obiceiul său, a pus piciorul încălţat în bocanc cu ţinte pe grumazul profesorilor. Că să meargă pe gerul ăsta să facă recensământul copiilor care intră în clasele alea mai mici decât învăţământul propriu-zis. Şi nu aşea oricum! Neaaaa... în cinci zile! CINCI: Eeeee... păi altceva ce-au de făcut? Decât să meargă la manifestaţii, mai bine să bată câmpii la propriu cu sarcini care nu-s în fişa postului. Ăsta e modul în care acest cetăţean cu funcţie de ministru al... EDUCAŢIEI înţelege să rezolve revoltele. În stil de caporal! Te-a supărat plutonul?
V-am spus pe 16 ianuarie despre manifestaţia studenţească din 17-18 februarie 1987 la care a participat subsemnatul. Un lucru a rămas nespus. În dimineaţa aceea am ajuns la cămin şi am fost întâmpinat de un maior de securitate – aşa s-a recomandat. Era sigur. M-a luat tare. Mi-a spus că se ştie totul despre mine. A început să turuie tot felul şi m-a ameţit. Nu erau informaţii pe care să le ştie oricine. După ce mi-a făcut morală, mi-a poruncit să-mi las numele şi numărul de la cameră la portar. M-am dus la acesta din urmă, am spus un etaj şi o cameră fictive şi apoi am zis:
Ai, mă, taci, că acu’ te... taci, mă, că înregistrez şi nu-mi editează sor’ta pă blog! Hă hă. Că e serioasă treaba. Aşa. Ne-am gândit... adică m-am gândit că de la ăştia n-ai pretenţii la gândire... numai să mănânce şi să doarmă.... a, da, şi să bea, da... mă scuzi, Santoşe, am greşit... voi aţi înghiţit câte un buret când aţi fost mici. Ă-hăă... dă la băutură vi se trage, băăăă... că d’aia arătaţi aşa dă treb’e să plătesc femei să să uite la voi... cu mutrele-alea tamponate. Habar n-aveţi. Că după ce le plătesc, vin cu banii înapoi şi-mi dau ajutoare dă milă: „Luaţi, domnu’ Sandu, că e dă unde, să mănâncă şi ei o bucată dă pâine, că uite cum i-a nenorocit natura!” Natura.
Am auzit de toate. Că Băsescu e nesimţit. Şi e. Că e dictator. Şi e. Că e stăpânul lui Boc. Şi e. Dar nu s-a spus un lucru: CUM s-a ajuns să fie ceea ce este. Hai s-o luăm încet. Nu cu politi cacă e o femeie uşoară. Că ştim că e. Nu cu politicienii că sunt absorbiţi de cum să se îmbogăţească. Că ştim că de-asta sunt în politică – nu ca să-i fie bine ţărişoarei mele, România, mă-nţelegi. Ci o luăm încet cu alt aspect: CUM de n-are frică marinaru’, frate? De nimeni şi de nimic! Vă spun eu cum: IN-TI-MI-DA-RE! A ştiut ce face din clipa 1 de când a ajuns la putere. Te duci cu tupeu la subaltern şi vorbeşti în şoaptă, zâmbind ca şi cum e gata rezolvată treaba. Ceva spus printre dinţi, cu limba despicată, gen:
Viaţa e ciclic antagonică. Nu apuci bine să te bucuri de ceva, că şi ai o neplăcere. Apuci să vorbeşti despre voioşie, optimism şi încredere, când întâmplări nedorite te zdruncină din temelii. Şi apoi vorbeşti despre acelea.
Nu sunt un expert al Internetului, dar am pierdut destul de mult timp azi căutând ştirea video în care Becali făcea declaraţia şoc despre domnul Arafat. Nici pe youtube nu am găsit nimic video. NIMIC! Toate porcăriile spuse vreodată de acest personaj bogat în bani şi grandomanie, dar nici urmă de ştirea video în care acesta spunea, potrivit GSP TV, citez: „Am fost scârbit când am văzut că mii de români au ieşit în stradă ca să-i ia apărarea unui arab împotriva preşedintelui Traian Băsescu. Chiar dacă ar fi greşit Băsescu, n-ai voie să-i iei apărarea unui arab! M-am uitat cu scârbă la televizor! Mi-e scârbă de românii care au ieşit în stradă! Arafat să se ducă la el în ţară, la arabi, acolo! Cum să ţin cu un arab împotriva preşedintelui ţării mele? Să nu mai pună ministru arab în viaţa lor!”.
Eram la Iaşi. 1987. 17 februarie. Ceauşescu mersese prea departe. Lua frecvent curentul studenţilor după ora 20:00. ÎN SESIUNE. Orice dictator face la un moment dat o greşeală din prea plinul nebuniei lui. Nu iei curentul studenţilor când aceştia au de învăţat. Că ei învaţă doar în sesiune şi în general îşi bat joc de şcoală, de viaţa lor şi de viaţa celorlalţi, ăsta e un lucru bine cunoscut (unii vor sări că „noi nu facem aşa ceva”. Voi, ăia trei, nu faceţi. Restul, da.). Cu toate astea, tânărul este neînfricat şi are energie. În seara de 17 februarie scriam revoltat, cu mâinile îngheţate, o poezie pe care am numit-o ulterior 1987 şi pe care v-o recit la finalul textului de azi. De mâine într-o lună se fac fix 25 de ani de când am scris-o. Atunci nu aveam curent să mă încălzesc şi seara venea repede, lăsând doar o umbră mare pe foile mele. Am auzit strigăte afară: „Haideţi cu noi, haideţi cu noi.” M-am uitat de la fereastra „C”-ului în care eram cazat (căminele studenţeşti din Copou erau notate cu „C”, cele din Puşkin cu „P”, iar cele din Tudor Vladimirescu cu „T”). O masă de studenţi scandau. Am căzut pe genunchii mei de quasi-ateu şi am mulţumit – nu ştiu cui – pentru ocazie. M-am îmbrăcat, am ieşit şi am încuiat. M-am alăturat masei de studenţi şi am scandat până am ajuns din nou în Puşkin, de unde plecase totul. În Puşkin erau numai fete cazate. Povestea spune că un grup de fete (probabil cu colegi sau prieteni), neavând ce face din cauza privării de curent (sic!), au ieşit, posibil, la o ţigară în faţa căminului şi au râs şi şi-au bătut joc de situaţie până au strigat să coboare şi alţii. Au făcut-o mulţi (în cameră era oricum frig – comitetul de cămin era însărcinat cu scoaterea patroanelor de la tabloul electric central). Şi le-a venit o idee. Ce-ar fi să mergem în Copou să-i luăm şi pe băieţi? Şi ne-au luat şi pe noi. Pe unii. Băieţii cuminţi au stat în banca lor. Probabil azi sunt profesori universitari sau politicieni. Revoluţia se face cu cei plini de foc, nu cu băieţii cuminţi.
Am coborât în Puşkin ca să luăm ce mai era de luat. Apoi am cotit spre Codrescu. Am mai strâns şi de acolo şi am coborât spre „Râpa Galbenă” pe o stradă paralelă cu cea a Universităţii pentru că se zvonea că urma să ni se taie calea pe acolo. Pe străzile întunecate ale Iaşiului, o coloană tânără provoca ieşirea unor lumânări la geam, în spatele cărora se auzea „Bravo, mă, copii! Mergeţi înainte!” Ţin minte că un om cu o geantă a mers cu noi o vreme, fericit şi apoi mi-a spus, trist, că nu-şi poate risca familia, dar că noi să mergem mai departe. O, de şi-ar cunoaşte ţara eroii şi i-ar apăra când e nevoie!
Coloana era de-acum mare. Mergeam spre cartierul studenţesc Tudor Vladimirescu. Am ajuns la marele T17. „Meca, meca,” strigam toţi. Nu aveam efervescenţe islamice. Îi chemam jos pe studenţii de la mecanică. Lanterna mea dreptunghiulară era singura lumină artificială din coloană. Cei din T17 nu coborau. Cineva a dat cu bocancul în geamul de la intrare. Am sărit imediat şi am terminat lucrarea. Am fost printre cei cinci care au intrat în cămin. Comitetul de cămin, vândut societăţii socialiste multilateral dezvoltate, ne-a întâmpinat alături de câţiva securişti. Ne-am unit atunci braţele şi am înaintat în stânga spre scările în spirală. Am avut surpriza să-i vedem pe studenţi îmbrăcaţi, dar „stând pe gard” cum zice englezul, nehotărâţi dacă să iasă sau nu. Mă mândresc cu ce am făcut atunci. Am ştiut că eu port focul de afară, că duc făclia revoltei. Le-am spus:
- Trebuie să ieşim, măi, băieţi! E ruşine. Au ieşit fetele din Puşkin. Nu puteţi sta aici! N-au ce să ne facă dacă ieşim toţi.
Greşeam, desigur. Aveau ce să ne facă. Şi ne-au şi făcut. Dar atunci nu ştiam şi nu credeam asta. M-am întors şi am mers înapoi, sigur că sunt urmat. Trădătorii din hol au venit spre mine. Am tras cu coada ochiului în spate. NU ERA NIMENI. M-am întors repede şi i-am luat la rost. Am auzit de jos un glas enervat al unuia de la securitate:
- Care vorbeşte acolo?
Şi, când toţi studenţii au fugit care încotro, am înţeles. Eram singur. Am căutat o ieşire şi am găsit-o. N-am ieşit însă fără a-l opri pe unul din studenţii care veniseră după mine şi a-l trimite să le spună şi celorlalţi pe unde să iasă. Securitatea păzea faţa căminului, iar studenţii ieşeau prin spate! Atunci eram cumva ruşinat. Aş fi preferat să ieşim prin faţă, fără teamă. Dar aici chiar că „the end justifies the means”, scopul scuză mijloacele.
Vorbeam cu câţiva din lideri. Unii susţineau că trebuie să rămânem la lozinci care ţin numai de problema noastră. Eu vibram să strigăm: „Epoca luminii” şi să ducem coloana în cartierele muncitoreşti. Vedeam Iaşiul ridicat la luptă de către studenţi. Am scandat şi „epoca luminii”. Dar mai ales: „Vrem lumină să-nvăţăm, apă ca să ne spălăm!” (Şi cu apa stăteam prost). Ajunşi din nou în Puşkin, coloana s-a dezumflat. Au căscat fetele noastre şi au mers la nani că era deja trecut de miezul nopţii. Era 18 februarie. Era o zi care – ar zice unii – ar fi trebuit să mă ţină acasă. Sunt lucruri pe care nu le pot declara pe blog. Ideea e că de-aia nu ştiţi de manifestaţia din 17-18 februarie 1987 de la Iaşi. Pentru că mulţi din coloana de manifestanţi făcuseră grupuşoare şi râdeau prosteşte. Pentru că vocaţia de revoluţionar e o alegere, nu un dat nativ. Pentru că mulţi vor, puţini sunt dispuşi să meargă până la capăt pentru a dobândi ce vor. Pentru că multi sunt vocati pauci vera electi, mulţi sunt chemaţi, puţini vor fi aleşi. Pentru că mulţimea e ca apa. E ceva care urlă, se dezlănţuie împinsă de vânt de schimbare şi apoi rămâne ca luciul de lac. Oare aşa va fi şi seria manifestaţiilor împotriva lui Băsescu şi ai lui? Nu ştiu. Sper că nu. Sper să fiu un vizionar şi, ceea ce am văzut atunci să se aplice şi azi. Atunci, în
1987
Scrisă chiar cu o oră înainte de manifestaţia studenţească de revoltă din Iaşi, la care am participat în noaptea de 17 spre 18 februarie 1987.
În vremea în care i se făcea proces de intenţie unui fost primar al Băii Mari am scris o poveste. Timp serios a trecut de atunci. Nu-i mai pasă nimănui de ce a fost. Fiecare îşi vede de viaţa lui şi toţi suntem prea ocupaţi, neinteresaţi, leneşi sau neputincioşi de a da o mână de ajutor. Nu cred că a mai existat în istoria democrată a României un caz în care să condamni un om pe suspiciunea că a avut interes să cumpere un imobil cu un preţ incorect.
V-am spus ieri că nu avem alternative la conducerea ţării şi că vă explic azi de ce nu are ţara asta de unde alege.
Familia nu învaţă sacrificiul. Când ţi se cere să faci o ilegalitate trebuie să spui NU, nu? Aşa e corect să-l înveţi pe puştiu’ că tre’ să faci. Şi să nu-mi vină mie puhoiu’ de oameni cu explicaţia: „Da, noi aşa le spunem copiilor!” Nu ce le spuneţi contează. Ci ce faceţi. Copiii nu învaţă de la voi ce le spuneţi, ci ce sunteţi! De-asta ţara asta n-are de unde alege.
M-am săturat deocamdată să vorbesc despre Băsescu şi ai lui. Azi le citesc copiilor – sau celor care n-au încetat să fie copii – două poveşti scurte ca să spălăm puţin din zgura tristeţii din suflet. Prima povestire este legată de ceea ce crede scriitorul brazilian Paulo Coelho despre Adevărul Absolut! Este un subiect greu... dar uşor de pătruns de spiritele curate.
Pentru început mă leg de faptul că domnul Funeriu s-a purtat – iar – ca unul care ştie ce face şi care e sătul să meargă lucrurile prost în învăţământ şi trebuie să pună piciorul în prag. Numai că, după obiceiul său, a pus piciorul încălţat în bocanc cu ţinte pe grumazul profesorilor. Că să meargă pe gerul ăsta să facă recensământul copiilor care intră în clasele alea mai mici decât învăţământul propriu-zis. Şi nu aşea oricum! Neaaaa... în cinci zile! CINCI: Eeeee... păi altceva ce-au de făcut? Decât să meargă la manifestaţii, mai bine să bată câmpii la propriu cu sarcini care nu-s în fişa postului. Ăsta e modul în care acest cetăţean cu funcţie de ministru al... EDUCAŢIEI înţelege să rezolve revoltele. În stil de caporal! Te-a supărat plutonul?